16 Mai 2008 | de Andreea Ionescu | 1325 Afisari

Modifica marimea textului

Adauga comentariu Trimite articolul pe email Vezi comentarii Tipareste articolul

Deşi are doar 23 de ani, unul dintre cei mai populari bloggeri autohtoni, Dece, se lamentează ca o bătrânică obosită. Bloggerul deplânge pe site-ul său soarta celor aşa-zis realizaţi profesional. Deşi au salarii foarte mari cu care-şi pot cumpăra orice îşi doresc, maşini şi telefoane scumpe, haine office şi joburi de invidiat în marile companii multinaţionale, carieriştii sunt, în opinia bloggerului, doar nişte rataţi. Asta pentru că aceştia ajung, orbiţi de dorinţa de „a face carieră“, ca nişte roboţei, pentru care totul se rezumă la munca lor şi la compania la care sunt angajaţi, fără să mai aibă şi o viaţă personală. Bloggerul consideră că este o situaţie fără ieşire.

http://deceblog.net

Este adevărat că societatea în care trăim este foarte dură şi competitivă, iar a munci pentru o multina- ţională înseamnă stres de dimineaţ a până seara, dar este la fel de adevărat că fiecare dintre noi este aşa cum îşi alege să fie. Unii aleg maşini scumpe şi un statut social „de invidiat“, chiar şi cu preţul purtării jugului corporatist şi al unei vieţi serbede. Alţii, din contră, aleg familia, prietenii, partenerii de viaţă, aleg bucuria simplă de a privi cerul, soarele sau zborul unui fluture, de multe ori cu preţul de a nu ajunge în topul ierarhiei sociale, de a circula cu un mijloc de transport în comun ori cu o maşina ieftină, sau de a suporta privirile, poate, dispreţuitoare ale corporatiştilor. „Noi ăştia care visăm mii şi mii de euro salariu, noi ăştia care avem mii de euro, dar ne-am mai dori 1.000 în plus, noi ăştia care am terminat o facultate din 2000 încoace, noi ăştia care renunţăm la facultate pentru job, noi ăştia licenţiaţi, masterizaţi şi doctoraţi pe bandă rulantă, noi ăştia care lucrăm la o multinaţională, noi ăştia care avem telefoane mai scumpe decât tot salariul părinţilor (pe două luni), noi ăştia care nu mai avem timp în afara jobului, noi ăştia, corporatiştii în devenire şi în general,... suntem toţi o generaţ ie de rataţi. Suntem ofticaţi din orice, suntem morocănoşi, posaci şi ne punem picături când avem ochii roşii. Ne enervează cei care sunt la fel de supăraţi ca noi, ne enervează şi cei diferiţi. Înjurăm mult, dar suntem credincioşi. Salvăm Roşia, Vama, natura şi tot ce mai e de salvat printr-un mail sau o plimbare într-un weekend cu maşina până acolo. Ne pasă de tot ce e «eco», de viitorul copiilor şi al omenirii, dar avem becuri aprinse nonstop şi un motor de 2.0 litri la maşină. Lucrăm în neştire, visăm promovă ri şi un bonus la salariu, dormim puţin, fumăm, bem cafele şi energizante de ne zăpăcim creierii, dăm banii pe prostii, pe jucării care să ne dea încă puţin timp, pe mese proaste în restaurante costisitoare, dar aproape de job. Ne cumpă- răm maşini mai scumpe decât ne-am putea permite doar pentru iluzia apartenenţei la o clasă socială creată artificial, ne îmbră căm cu haine idioate, incomode, care nici nu ne stau bine - la fel ca toţi cei din jurul nostru. Ne cumpărăm apartamente fără să le vedem în nu-ştiu-cecomplex ca-o-conservă la câţiva kilometri de oraş. Plătim rate 50 de ani de acum încolo. Dormim puţin, ne doare capul, ne tremură mâinile, ne promitem că vom avea mai mult timp pentru noi, că vom face mai multă mişcare, că vom sta mai puţin în faţa calculatorului, că vom merge într-o zi pe jos. Ne place jobul pe care îl avem, corporaţia e mama şi tatăl nostru, corporaţia ţine loc de familie, de prieteni, de iubiţi, de amanţi, de tot, ne dă bani pentru tot ce vrem să cumpărăm şi asta e tot ce contează. Nu ştim alte reguli în afara corporaţiei, nu ne interesează altceva, nu vrem altceva. Ne simţim împliniţi. Nu ştim altceva în oraş decât drumul spre job, înapoi spre pat şi vreo două cluburi. Nu vizităm nimic decât în team building. Pentru ce? Ca să ajungem nişte legume terminate la nici 40 de ani? Ca să ne facem scrum încă înainte de a începe să ardem? Pentru a ajunge într-un pod imaginat al unei ierarhii sociale? Ce o să raspundă copiii noştri, ştiind că toată viaţa nu am făcut altceva decât să ne gândim cum să plătim rate, când vor fi întrebaţi ce suntem noi? Nişte rataţi...“, consideră, tânguindu-se, bloggerul.

BlindGirl: „Sper să nu iau şi eu vreun virus din ăsta că am identificat toate caracteristicile expuse de tine la cei din jurul meu. Presimt că mâine ieu o tai pe dealuri în afara oraşului la o «decontaminare».

Ciobby: „Să rămânem toţi la mare“.

Cătălin Tecaru: „Un stil de viaţă alternativ care ar putea fi? Nu văd cum am putea supravieţ ui altfel. Societatea ne ţine captivi?“.

John: „Poţi începe să faci tu regulile. Primul pas: nu lucra la companii mari (o zic din experienţă). 2. Dacă ai o idee bună, de ce nu îţi faci o afacere? Dacă merge, tu o să-ţi faci programul. 3. Don’t be «the carrier“ type».

Ioana: „Pe undeva ai dreptate. E un iureş în care trăim, pe care însă ni-l alegem. Eu nu lucrez într-o multina- ţională, ci am firma mea“.

Mircea Scărlătescu: „Dramatizezi puţin, dar sunt lucruri pe care trebuie să le luăm în considerare ca fiind îngrijorătoare“.

1325 Afisari

4.2471

-0.0058

3.2679

0.0157