22 Martie 2009 | de Ana Birchall | 1043 Afisari

Modifica marimea textului

Adauga comentariu Trimite articolul pe email Vezi comentarii Tipareste articolul

Lichidarea = O procedură care să cureţe mediul de afaceri de firmele- fantomă

Etimologic, noţiunea de faliment îşi are sorgintea în verbul latin „fallo, fallere” însemnând a lipsi - în sensul că debitorul „lipseşte de la datoria sa de a plăti creditorilor săi”, dar, totodată, şi de a înşela. Apropiat de această semnificaţie este şi termenul de bancrută preluat din dreptul britanic bankruptcy, provenind, la rândul său, din limba italiană, „banca rotta” însemnând banca ruptă deoarece una dintre măsurile infamante era de a distruge în piaţa publică masa pe care comerciantul debitor îşi expunea marfa.

Din punct de vedere juridic însă, pentru definirea dreptului falimentului au fost propuse mai multe definiţii care au încercat să cuprindă trăsăturile distinctive ale instituţiei falimentului. Astfel, în doctrina interbelică, falimentul era definit ca fiind procedura de executare silită, aplicabilă „comercianţilor aflaţi în încetare de plăţi pentru datorii comerciale, cu scopul de a lichida avutul acestora, pentru satisfacerea în mod egalitar a drepturilor tuturor creditorilor”. În doctrina postbelică, falimentul a fost considerat o procedură de executare silită, cu caracter unitar, colectiv, consensual şi egalitar, privind toate bunurile debitorului comun al mai multor creditori, în scopul satisfacerii intereselor fiecăruia dintre aceştia.

În doctrina străină, dreptul falimentului este definit ca fiind „legea pentru beneficiul şi uşurarea creditorilor şi a debitorilor lor în cazul în care ultimul nu poate sau nu vrea să îşi plătească datoriile”. Cu alte cuvinte, într-o formulare generală, dreptul falimentului este organizarea legală şi procedurală a apărării în comun a creditorilor faţă de insolvenţa comerciantului.

În actuala reglementare, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, falimentul este definit ca fiind procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Aşa cum rezultă şi din definiţia dată de lege, falimentul, în sensul clasic al cuvantului, avea două scopuri precise şi anume: un scop imediat, care constă în asigurarea plăţii creditorilor şi pedepsirea debitorului falit, şi un scop mediat, prin care se urmărea asanarea mediilor comerciale. Dar aceste funcţii ale dreptului falimentului au trebuit adaptate la evoluţia şi dezvoltarea societăţii, la realităţile vieţii, unde ştim cu toţii că nu în toate cazurile debitorul este de rea-credinţă şi nu vrea să îşi plătească datoriile, cel mai adesea, această situaţie fiind provocată de cauze exterioare. Astfel, în legislaţiile economiilor avansate, şi mă refer aici în principal la cea americană, au apărut măsuri de ajutorare a debitorilor, fiind practic instituite măsuri de redresare sau de lichidare judiciară, în unele cazuri chiar defavorabile creditorilor. Practic, s-a instituit principiul conform căruia este nejust, nefiresc, ca debitorul să fie sancţionat pentru lucruri de care nu se face vinovat, ci mai degrabă este oportună ajutorarea sa. Aşa cum am spus, atunci când am vorbit de reorganizarea judiciară, la nivel internaţional (în legislaţii precum cea americană, britanică, franceză sau germană), dacă debitorul vine cu un plan viabil de reorganizare judiciară, inclusiv instituţiile financiare, trebuie să îi acorde sprijin financiar sub formă de noi linii de credite pentru a se putea redresa financiar. Această situaţie este favorabilă şi creditorilor care, în felul acesta, îşi sporesc şansele recuperării creanţelor lor.

La noi nu există încă această obligativitate din partea instituţiilor financiare, dar sper ca legea să fie amendată în acest sens pentru a da şanse reale reorganizării.

1043 Afisari

4.2471

-0.0058

3.2679

0.0157