|
A lansat, de curând, la TNB, un proiect multimedia, „Privighetoarea şi trandafirul“, o poveste de Oscar Wilde, pe cât de poetică, pe atât de emoţionantă. De la povestea persană în care privighetoarea se îndrăgosteşte de un trandafir alb şi îi cântă până când se prăbuşeşte epuizată peste spinii acestuia, înroşindu-l cu sângele ei, ajunge la povestea lui Wilde care opune iubirea frivolităţii, preţul plătit pentru închistarea în convenţii fiind de neiertat: civilizaţia care transformă omul într-o piesă a unui mecanism implacabil distruge dragostea şi frumuseţea. În mai 1888, Wilde scria: „Privighetoarea este adevăratul îndrăgostit, dacă există vreunul. Ea cel puţin este Iubirea, iar studentul şi fata sunt, la fel ca mulţi dintre noi, nedemni de Iubire. Astfel, cel puţin, mi se pare mie, dar cred, foarte fantezist, că s-ar putea să fie multe sensuri în poveste, pentru că, începând să o scriu, nu am început cu o idee pe care să o epuizez în formă, ci am început cu o idee şi m-am străduit să o fac minunată, să aibă multe secrete şi multe răspunsuri“. „Privighetoarea si trandafirul“, după basmul lui Oscar Wilde, este un spectacol care aduce o poveste aparent naivă în contemporaneitate prin proiecţii video sau muzica electro, într-un montaj apropiat de videoclip, păstrându-i intacte textul şi mesajul. Piesa este o alegorie a iubirii si a sacrificiului, care duce emoţia până la limita suportabilului, unde vocea profundă a lui Marius Manole, care spune povestea, dansul lui Carmen Ungureanu şi Eduard Adam, muzica, decorul şi proiecţiile se împletesc într-un spectacol senzorial intens şi expresiv.
Deşi, în copilărie, lui Carmen nu-i prea plăceau poveştile, le gustă din plin azi, la cei douăzeci şi ceva de ani cu care se încununează viaţa ei. Îi plac acum benzile desenate, filmele de animaţie japoneze (manga), „infantile“, jocul, preferă amuzamentul pe marginea lucrurilor serioase. S-a întors la Micul Prinţ, dar şi la băiatul din Lună al lui ştefan Peca, la cărţile de poveşti audiovizuale, la fanteziile disco, la păpuşile mecanice şi la imaginarul creat prin mijloace new media. A găsit, „într-o staţie“, fantasticul şi emoţia pe care le descoperi printr-un miracol. Ne mărturiseşte că realizează arhitectura spectacolului după ce dibuieşte registrul de joc al actorului care o inspiră. Înlocuieşte scenografia clasică cu videoproiecţia prin care realizează spaţiul emoţional al poveştii. Muzica electro-disco îşi caută efectele prin sonorităţile şi volumul specifice, rezonând în atmosfera spectacolului. O atmosferă care te atrage ca un magnet prin emoţia pe care ţi-o transmite.
Ce tip de teatru faci, Carmen Vidu?
Eu fac un tip de teatru care, în România este considerat cam rece şi critica îl cataloghează în zona experimentală, drept teatru multimedia. Fiindcă am videoproiecţii, fiindcă am televizoare pe scenă, fiindcă am aparate foto pe scenă şi vin cu un tip de limbaj care, în România e considerat de foarte multe ori, rece.
Ce te-a „adus“ la poveştile lui Wilde?
Mi-am dorit ca publicul să nu se limiteze doar la partea asta tehnică şi să admire numai imaginea sau numai muzica, am vrut să vadă un spectacol, piesa să nu fie considerată doar un pretext. Şi atunci am tot căutat, o bună perioadă de timp, un text care să declanşeze o emoţie foarte puternică. Să-l înveşmântez muzical, coregrafic, cum vreau eu şi tot să fie foarte puternic. Am citit într-o seară o carte de poveşti de Oscar Wilde de la o prietenă, fosta directoare a Teatrului Act, Roxana Crişan, care mi-a spus: „Uite, citeşte poveştile de Oscar Wilde fiindcă sunt în zona ta, plină de candoare, care are foarte multă dragoste fiindcă pe mine mă interesează iubirile, trăirile, emoţiile curate. Am citit textul şi eram cu o prietenă şi, în timp ce citeam, prietena mea a început să plângă. Şi atunci mi-am spus: „Ăsta e textul. Dacă e atât de puternic şi ea se emoţionează doar când citeam eu, mi-am spus: trebuie să ajung să fac textul ăsta. Mi-am dorit foarte mult să vin la Teatrul Naţional pentru ca tipul meu de teatru să nu mai fie un fel de moft, să nu mai fie considerat un experiment. Am vrut să fie acceptat într-un teatru serios şi să vină un tip de public obişnuit numai cu teatrul clasic să-mi spună dacă ceea ce fac eu este teatru sau nu. Oscar Wilde se adresează tipului de spectator din Teatrul Naţional, e destul de puternic textul astfel încât să creeze emoţie şi să mă lase pe mine să vin cu tehnică şi să nu ucid pasărea cântătoare şi aceste idei au fost suficiente pentru mine ca să încep să lucrez pe el şi apoi să-l prezint Teatrului Naţional. Am luat textul, am făcut un proiect ceea ce include decor, distribuţie, viziune regizorală, am lucrat cu nişte mostre din partea vizuală şi l-am prezentat doamnei Alice Georgescu care este coordonatorul de proiecte al teatrului şi care l-a prezentat, mai departe, directorilor, au mai fost făcute modificări pe parcursul acestor discuţ ii şi, în cele din urmă, am ajuns aici.
Cât despre Marius Manole?
L-am dorit foarte mult pe Marius Manole fiindcă eu am mai lucrat la Teatrul Luni de la Green Hours, la ArCuB, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Undercloud de la Motoare şi am participat la multe festivaluri de tip experimental, underground şi clasic şi mi-am dorit foarte mult ca, atunci când vin într-un spaţiu atât de încărcat de semnificaţii cum e Teatrul Naţional, să am un om de echipă. Mai ales că vin cu un limbaj mai special care implică un anumit tip de rostire, un anumit tip de concentrare, trebuie ca actorul să ştie „să vorbească“ cu proiecţia, adică să considere personajul în acest cadru multimedia, să-i asculte tempo-ul, culoarea şi toate astea. El, lucrând cu mine mă cunoaşte deja, el e un tip de actor-sugativă care imediat simte ce-şi doreşte regizorul. Şi de când am prezentat proiectul, voiam să îl am pe Marius Manole în echipă, ca povestitor principal. Eu nefăcând parte din repertoriul teatrului, ni s-au dat foarte puţine zile la scenă, aceasta a fost condiţia, să asamblez toate elementele în sala de sport. În continuare modific şi acum luminile, modific şi sunetele şi aşa mai departe.
Cum se văd proiectele următoare?
Acum, în momentul de faţă, trec printr-o perioadă de multă fantezie senzuală. Caut să mă exprim într-un mod foarte delicat. Şi aş vrea lumini delicate, actriţe delicate, sunete delicate, poveşti foarte senzuale. Încerc să construiesc un scenariu despre imaginea Bucureştilor la un nivel foarte uman al tinerilor de 20-25, până în 30 de ani. Cum sunt tinerii din ziua de azi în Bucureşti, care e partea lor umană. Ne dorim să avem o imagine, ne dorim să câştigăm bani, să fim independenţi şi încerc să caut partea asta atrofiată într-un spectacol. Am ceva concret şi acestea sunt sonetele lui Shakespeare. Aş dori să fac un scenariu pornind de la ele. Ultimul spectacol se numeşte „O staţie“ de Peca Ştefan, este ultimul lui text scris la 15 ani şi e un text absolut superb pe care l-am pus în scenă, este despre dragoste, e vorba de un băiat al Lunii care se îndrăgosteşte de o fată care nu mai poate să simtă, să iubească, îi e frică, iar el vine de pe Lună să o salveze. Îmi plac astfel de texte onirice, dar în care ne regăsim în esenţa noastră umană.
Reproducerea totala sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul Interesul Public